Când vine vorba de imobilizarea unui membru după o fractură sau accidentare, majoritatea oamenilor se gândesc automat la ghips. Totuși, în ultimii ani, orteza a devenit o alternativă modernă, recomandată tot mai des de specialiști. În acest articol îți explicăm clar de ce orteza este mai bună decât ghipsul și cum te poate ajuta într-o recuperare mai rapidă și mai confortabilă.

1. Orteza oferă confort și igienă superioară

Unul dintre cele mai mari dezavantaje ale ghipsului este faptul că nu poate fi îndepărtat. Pielea transpiră, apar iritații și este imposibilă o igienă corectă în zona afectată.

În schimb, orteza poate fi scoasă temporar – bineînțeles, doar la recomandarea medicului – pentru a permite curățarea și igienizarea pielii. După aceea, se poate pune la loc foarte simplu. Acest aspect face recuperarea mai plăcută și reduce riscul de infecții sau probleme dermatologice.

2. Orteza este mai solidă decât atela ghipsată

Atela ghipsată, folosită frecvent pentru imobilizarea rapidă, are un mare dezavantaj: în timp, se poate lăsa și nu mai oferă o susținere completă.

Pe de altă parte, orteza este concepută să mențină o imobilizare constantă și eficientă, indiferent de durata purtării. Astfel, vindecarea se desfășoară în condiții optime, fără riscul ca osul sau articulația să nu fie fixate corespunzător.

3. Orteza rezistă mai bine decât ghipsul total

Chiar și atunci când se aplică un ghips circular (care acoperă complet membrul), acesta nu este imun la probleme: se poate crăpa dacă este lovit sau dacă pacientul pune o presiune accidentală.

În schimb, orteza este fabricată din materiale rezistente și durabile, care asigură o protecție sporită. Nu doar că este mai solidă și mai ușoară, dar oferă și o stabilitate pe termen lung, reducând riscul de complicații.

Concluzie: Orteza câștigă detașat în fața ghipsului

Dacă ne raportăm la confort, igienă, siguranță și durabilitate, orteza este clar superioară ghipsului. În plus, oferă pacientului o experiență mult mai ușoară pe durata recuperării.

Totuși, este important ca decizia finală să fie luată de medicul ortoped, care știe exact ce tip de imobilizare este potrivit în funcție de tipul fracturii sau al leziunii.